Albul ghiocelului
Astăzi mi-am propus să evadez din rutină. Urăsc să stau într-un loc prea mult timp și să nu fac nimic, iar căutarea disperată și disperantă a unui job îmi sufocă fiecare celulă a corpului care vrea să respire. Dar nu le las. E șapte de dimineață și deja le sugrum bine de tot cu tot felul de haine groase ca să nu-mi fie frig, fie vorba între noi sunt genul de persoană care este vânătă și vara deci asprimea iernii deja nu-mi mai este dușmancă.
Acolo unde o să merg o să fie frig, o să fie încă zăpadă. În locul ăla am crescut, am copilărit, m-am înțeles pe sine și am decoperit comunicarea asta excelentă dintre animal și om, legătură pe care o voi elabora într-o altă postare viitoare. Debea aștept, simt cum sufletul antrenează inima mea lentă care se lovește, mai nou, cu putere de pericardul subțire. Arunc câteva lucruri care-mi vor fi utile într-un ghiozdan și mă-ndrept spre ușă, dar nu mă lasă. Bruno nu mă lasă, se gudură pe lângă mine indicându-mi discret locul în care îi țin lesa, dar nu, trebuie să-nțeleagă că nu e vremea de ieșit afară, e vremea ca mama lui să evadeze, să respire aerul acela încărcat cu amintiri dragi, să străbată drumul bine cunoscut. Dau să deschid ușa și fuge înaintea mea, nu vrea să plec fără el, îl cred, dar azi nu este vorba numai de el. Îl ademenesc înăuntru și închid repede ușa în urma mea. Îl aud cum plânge în timp ce zăvoram bine casa, mă doare sufletul, dar mă voi întoarce, nu e ca și cum m-a pierdut definitiv. E mare. Înțelege. Un stereotip pe care și părinții îl folosesc cu noi în mod inconștient. Mă grăbesc repede spre mașină, am verificat toate cele necesare, dau cheie și plec în trombă. Ah! Ce dor îmi era să simt mașina care merge lin pe asfalt! Să aud motorul cum toarce ușor, iar căldura produsă de încălzirea lentă a unui disel să invadeze mașina.
Accelerez și trec de munții de zăpadă lăsându-i în urma mea. Mă grăbesc! Vreau să ajung cât mai repede la locul meu, în natura mea virgină. Repede, repejor realizez că vremea nu ține cu mine și mă forțează să încetinesc, să merg preventiv și cu băgare de seamă. Suta aia de kilometrii pare mult mai mare acum, la o viteză de 70 km/h, în condițiile în care pe vreme bună drumul drept european îți oferă posibilitatea în mod legal să te deplasezi cu 100 km/h. Ce-a fost în capul meu? De ce nu m-am uitat la meteo înainte să plec? Dar deja era prea târziu, eram departe și asta conta, dar mustrarea tot exista. Ajung într-un sfârșit! Bag mașina cu spatele în curte și mă grăbesc să cobor din mașină când ghici ce! Cad într-o mocirlă până la genuchi, tot ea mi-a dat de cap și când am plecat sau mai bine spus când am reușit să plec, căci roțile patinau într-una. Dar mi-am ridicat entuziasmul de jos, l-am scuturat bine și l-am șters rapid cu un servețel umed, ieftin, care și-a lăsat toată spuma vieții lui pe geaca mea lăsându-mi mai degrabă o pată gigantică decât un loc curat. Nu-i bai! Trecem peste asta, am venit cu un scop și trebuie să-l ducem la îndeplinire. Și l-am dus! Au fost șapte ore perfect liniștite fără conexiune la internet sau rețeaua mobilă.
Am avut un timp de respiro. Lemnele care pocneau în sobă, burta plină și caldă de la mămăliga pe care tocmai ce o înfulecasem ca o adolescentă mă trăgea la somn. Încerca să mă acapareze și să-mi dea o stare de somnolență... dar nu era cazul. Suta de km mă aștepta și la întors, nu scăpam de ea, nu se micșora, iar vremea era la fel sau poate chiar mai capricioasă.
Mă ridic amețită din pat și mă-ndrept spre chiuvetă ca să beau un pahar de apă, dar lichidiul rece parcă era înghețat, iar la contactul cu a mea căldură s-a topit. Treaba asta mi-a scuturat corpul cu mii de fiori. Sute de ace mi-au înjunghiat pe rând organele ca mai apoi să bolborosească fericite și liniștite în stomac. Se pare că se distrează mai bine decât mă distrez eu, mi-am spus în gând în timp ce-mi înconvoiam spatele ca să scap de durerea amețitoare.
Cum a fost hotărârea de a pleca așa a venit tip-til, tip-til și timpul să mă-ntorc acasă. La fel de hotărâtă și concentrată alunec, din nou, în noroi. Grozav! Ca să fie mai pe scurt îmi stă în caracter să pățesc minunății din astea. Mă chinui după cum am spus să scot mașina din curte și dusă am fost. Am evitat să mă uit în oglindă, nu am avut putere, niciodată nu am avut și nu o să am. E greu să pleci când există acoloșa o chemare. Meleagurile alea îmi cântă suav, asemenea unor sirenele care le șoptesc marinarilor partiturile lor. Este ceva de nedescris în cuvinte. Las în urmă valurile de ceață greoaie și mă-ndrept cu viteză spre casă. Spre a mea familie și debea aștept! Pe drum încercam să recapitulez lucrurile care mi s-au întâmplat azi, refuz să le uit așadar fac tot ce-mi stă în putință ca să mă agăț de ele. Mă uitam că-n ciuda negurii de afară ziua mea a fost una bună, liniștită, plină de iubire maternă caldă. Cum ajung acasă puiul mamei îmi sare în brațe. Se bucură la fel ca și mine... mă descalț repede și-ncerc să-mi îngrop adânc în suflet regretul plecării, dar când intru val vârtej zăresc pe biroul de lucru o legătură de ghiocei. Am rămas fără cuvinte, am împietrit, mă uitam nedumerită la ei. Îi iau cu mâna mea bună de nimic care tremura mai ceva ca la persoanele care au exercițiul acoolului. Îi mângâi și-i strâng la piept. Albul ăla pur mi-a topit inima. Petalele mici și imaculate au spus mai multe cuvinte decât s-au spus vreodată. Albul ghiocelului, ăsta este sentimentul cu care am scris aceste rânduri și care mă însoțește de la intrarea pe ușă.
Acolo unde o să merg o să fie frig, o să fie încă zăpadă. În locul ăla am crescut, am copilărit, m-am înțeles pe sine și am decoperit comunicarea asta excelentă dintre animal și om, legătură pe care o voi elabora într-o altă postare viitoare. Debea aștept, simt cum sufletul antrenează inima mea lentă care se lovește, mai nou, cu putere de pericardul subțire. Arunc câteva lucruri care-mi vor fi utile într-un ghiozdan și mă-ndrept spre ușă, dar nu mă lasă. Bruno nu mă lasă, se gudură pe lângă mine indicându-mi discret locul în care îi țin lesa, dar nu, trebuie să-nțeleagă că nu e vremea de ieșit afară, e vremea ca mama lui să evadeze, să respire aerul acela încărcat cu amintiri dragi, să străbată drumul bine cunoscut. Dau să deschid ușa și fuge înaintea mea, nu vrea să plec fără el, îl cred, dar azi nu este vorba numai de el. Îl ademenesc înăuntru și închid repede ușa în urma mea. Îl aud cum plânge în timp ce zăvoram bine casa, mă doare sufletul, dar mă voi întoarce, nu e ca și cum m-a pierdut definitiv. E mare. Înțelege. Un stereotip pe care și părinții îl folosesc cu noi în mod inconștient. Mă grăbesc repede spre mașină, am verificat toate cele necesare, dau cheie și plec în trombă. Ah! Ce dor îmi era să simt mașina care merge lin pe asfalt! Să aud motorul cum toarce ușor, iar căldura produsă de încălzirea lentă a unui disel să invadeze mașina.
Accelerez și trec de munții de zăpadă lăsându-i în urma mea. Mă grăbesc! Vreau să ajung cât mai repede la locul meu, în natura mea virgină. Repede, repejor realizez că vremea nu ține cu mine și mă forțează să încetinesc, să merg preventiv și cu băgare de seamă. Suta aia de kilometrii pare mult mai mare acum, la o viteză de 70 km/h, în condițiile în care pe vreme bună drumul drept european îți oferă posibilitatea în mod legal să te deplasezi cu 100 km/h. Ce-a fost în capul meu? De ce nu m-am uitat la meteo înainte să plec? Dar deja era prea târziu, eram departe și asta conta, dar mustrarea tot exista. Ajung într-un sfârșit! Bag mașina cu spatele în curte și mă grăbesc să cobor din mașină când ghici ce! Cad într-o mocirlă până la genuchi, tot ea mi-a dat de cap și când am plecat sau mai bine spus când am reușit să plec, căci roțile patinau într-una. Dar mi-am ridicat entuziasmul de jos, l-am scuturat bine și l-am șters rapid cu un servețel umed, ieftin, care și-a lăsat toată spuma vieții lui pe geaca mea lăsându-mi mai degrabă o pată gigantică decât un loc curat. Nu-i bai! Trecem peste asta, am venit cu un scop și trebuie să-l ducem la îndeplinire. Și l-am dus! Au fost șapte ore perfect liniștite fără conexiune la internet sau rețeaua mobilă.
Am avut un timp de respiro. Lemnele care pocneau în sobă, burta plină și caldă de la mămăliga pe care tocmai ce o înfulecasem ca o adolescentă mă trăgea la somn. Încerca să mă acapareze și să-mi dea o stare de somnolență... dar nu era cazul. Suta de km mă aștepta și la întors, nu scăpam de ea, nu se micșora, iar vremea era la fel sau poate chiar mai capricioasă.
Mă ridic amețită din pat și mă-ndrept spre chiuvetă ca să beau un pahar de apă, dar lichidiul rece parcă era înghețat, iar la contactul cu a mea căldură s-a topit. Treaba asta mi-a scuturat corpul cu mii de fiori. Sute de ace mi-au înjunghiat pe rând organele ca mai apoi să bolborosească fericite și liniștite în stomac. Se pare că se distrează mai bine decât mă distrez eu, mi-am spus în gând în timp ce-mi înconvoiam spatele ca să scap de durerea amețitoare.
Cum a fost hotărârea de a pleca așa a venit tip-til, tip-til și timpul să mă-ntorc acasă. La fel de hotărâtă și concentrată alunec, din nou, în noroi. Grozav! Ca să fie mai pe scurt îmi stă în caracter să pățesc minunății din astea. Mă chinui după cum am spus să scot mașina din curte și dusă am fost. Am evitat să mă uit în oglindă, nu am avut putere, niciodată nu am avut și nu o să am. E greu să pleci când există acoloșa o chemare. Meleagurile alea îmi cântă suav, asemenea unor sirenele care le șoptesc marinarilor partiturile lor. Este ceva de nedescris în cuvinte. Las în urmă valurile de ceață greoaie și mă-ndrept cu viteză spre casă. Spre a mea familie și debea aștept! Pe drum încercam să recapitulez lucrurile care mi s-au întâmplat azi, refuz să le uit așadar fac tot ce-mi stă în putință ca să mă agăț de ele. Mă uitam că-n ciuda negurii de afară ziua mea a fost una bună, liniștită, plină de iubire maternă caldă. Cum ajung acasă puiul mamei îmi sare în brațe. Se bucură la fel ca și mine... mă descalț repede și-ncerc să-mi îngrop adânc în suflet regretul plecării, dar când intru val vârtej zăresc pe biroul de lucru o legătură de ghiocei. Am rămas fără cuvinte, am împietrit, mă uitam nedumerită la ei. Îi iau cu mâna mea bună de nimic care tremura mai ceva ca la persoanele care au exercițiul acoolului. Îi mângâi și-i strâng la piept. Albul ăla pur mi-a topit inima. Petalele mici și imaculate au spus mai multe cuvinte decât s-au spus vreodată. Albul ghiocelului, ăsta este sentimentul cu care am scris aceste rânduri și care mă însoțește de la intrarea pe ușă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu