Cum am luat decizia de a merge, iar la sală
Totul părea a fi o zi perfectă. De cum m-am trezit razele crude ale soarelui pătrundeau sfioase în dormitor. Era deja dimineață, deci trebuia să mă trezesc și să-mi pun țara la cale pentru încă o nouă zi. Mă trezesc, chiar dacă patul cânta sfios în urma mea ca să mă ademenească. Deschid geamul larg ca să intre frigul, pentru că da... afară era minus un grad. Ud în grabă florile din balcon, trag repede pe mine niște articole de îmbrăcăminte și ies, în grabă, pe ușă ca să-mi aerisesc mintea și câinele.
În perioada asta câteva sferturi de ceas este mai mult ca suficient pentru a ne trezi sănătos. După ce vin val vârtej de afară mă apuc de proiectele mele, că de, așa este când ai uneori biroul acasă, te chinui psihic. Termin destul de rapid ce mi-am propus pentru astăzi și intru într-o conferință telefonică cu cealaltă jumătate feminină a acestui blog. După lungi dezbateri realizăm că nu putem să mergem la sală așa cum ne-am propus, drept prin urmare, a rămas să mai amânăm o zi decizia asta :)). Căci vorba aia, toate începuturile au ca termen de plecare ziua de luni. Nu aveam stare. Făceam ture prin casă, nu de nerăbdare, ci pentru că-mi făcusem o promisiune mie mai întâi și uite că nu merge totul întotdeauna așa cum ți-ai dori. Ziua a strălucit și mai tare când am aflat că voi avea oaspeți dragi de la Cluj! Fix în clipa aia m-am hotărât că este timpul să-mi îmbunătățesc cumva cursul evenimentelor de astăzi. Așadar și prin urmare am spus că cel mai bine este să ies la alergat. Doar eu, labradorul, o pereche de adidași ușori și muzica care bumțăia în căști (eu nu sunt pentru muzica care se ascultă în căștile de diferite forme, dar în condițiile de față este îmi era mai ușor să fug de gândurile care nu-mi dau pace). Nu a durat mult și imediat mi-am pus planul în practică. Fundițele erau bine strânse, al meu câine nu mai avea răbdare, îmbrăcată gros eram, deci... le aveam pe toate. Am alergat cât am alergat, iar la sfârșit, când mai aveam o sută de metrii până acasă, o corcitură mică și agresivă, a ieșit din curte și s-a înfipt cu sete în al meu odor. Ah, așa ai făcut? Incidentul fiind deja precedat de încă vreo două întâlniri de gradul zero. M-am oprit în loc, am pus mâna pe telefon (nici măcar nu vroiam să-l car cu mine, dar după ultimele întâmplări vă sfătui să aveți mereu telefonul la voi, iar numărul de urgențe să fie la apelări rapide), am sunat la poliție și am așteptat. După zece minute au venit și dânșii cu ochelari fumurii de soare, cu toate că afară soarele apunea. S-au dat jos din mașină, iar eu am reacționat întocmai ca o mamă disperată care se apăra pe sine și pe labradorul său. O avalanșă de cuvinte, fără legătură la prima vedere, îmi ieșeau din gâtlejul uscat. Cum a gesticula face parte din mine și nu este o noutate am început să-mi îndrept mâini lungi în stânga și în dreapta de parcă puteam reconstitui cumva întreaga acțiune. Dar... ghici! Ce au făcut domnii polițiști? Mi-au cerut buletinul și să... merg la Poliția Națională ca să depun plângere. Atât... Păi bun, atunci de ce v-am chemat? Nu să faceți ceva? Mă gândeam la... orice! Să sune la poartă și să-l mustreze, să-i dea un avertisment, iar, sau pur și simplu să-l taxeze pentru inconștiența și lipsa de bun simț de care domnul respectiv dă dovadă. Dar nu a fost așa. S-au rezumat la a-mi asculta povestea și cam atât, s-au suit în mașină și au pornit la drum. Ce ne-a rămas să facem? Să depunem plângere la ceilalți polițiști ca să fie treaba bună, costurile de drum, controlul la veterinar etc. să rămână în seama noastă, din nou.
Cum am ajuns în casă l-am analizat atent pe al meu ca să nu fie rănit, iar mai apoi am început documentarea despre subiect. Mâine urmează să dau cu subsemnatul și trebuie să fiu pregătită.
La sfârșitul zilei mi-au rămas două întrebări... Cum este mai bine? Să faci exerciții în parc pentru a-ți menține sănătatea echilibrată și să faci economii, dar să trăim mereu cu frica în sân și cu posibilitatea de a fi răniți la orice pas? Sau să mergem la sală unde plătim un abonament, dar măcar știm că nu vom alerga inutil să dăm declarații la sârșitul zilei?
Astea au fost întrebările, dar sufletul? Îmi este sfâșiat ca al oricărei mame, poate unii înțeleg, poate nu. Dar când îți vezi puiul prea bun, chiar și pentru un labrador, rănit și fără nicio putere de reacție, te doare... și încerci să acționezi ca atare.
În perioada asta câteva sferturi de ceas este mai mult ca suficient pentru a ne trezi sănătos. După ce vin val vârtej de afară mă apuc de proiectele mele, că de, așa este când ai uneori biroul acasă, te chinui psihic. Termin destul de rapid ce mi-am propus pentru astăzi și intru într-o conferință telefonică cu cealaltă jumătate feminină a acestui blog. După lungi dezbateri realizăm că nu putem să mergem la sală așa cum ne-am propus, drept prin urmare, a rămas să mai amânăm o zi decizia asta :)). Căci vorba aia, toate începuturile au ca termen de plecare ziua de luni. Nu aveam stare. Făceam ture prin casă, nu de nerăbdare, ci pentru că-mi făcusem o promisiune mie mai întâi și uite că nu merge totul întotdeauna așa cum ți-ai dori. Ziua a strălucit și mai tare când am aflat că voi avea oaspeți dragi de la Cluj! Fix în clipa aia m-am hotărât că este timpul să-mi îmbunătățesc cumva cursul evenimentelor de astăzi. Așadar și prin urmare am spus că cel mai bine este să ies la alergat. Doar eu, labradorul, o pereche de adidași ușori și muzica care bumțăia în căști (eu nu sunt pentru muzica care se ascultă în căștile de diferite forme, dar în condițiile de față este îmi era mai ușor să fug de gândurile care nu-mi dau pace). Nu a durat mult și imediat mi-am pus planul în practică. Fundițele erau bine strânse, al meu câine nu mai avea răbdare, îmbrăcată gros eram, deci... le aveam pe toate. Am alergat cât am alergat, iar la sfârșit, când mai aveam o sută de metrii până acasă, o corcitură mică și agresivă, a ieșit din curte și s-a înfipt cu sete în al meu odor. Ah, așa ai făcut? Incidentul fiind deja precedat de încă vreo două întâlniri de gradul zero. M-am oprit în loc, am pus mâna pe telefon (nici măcar nu vroiam să-l car cu mine, dar după ultimele întâmplări vă sfătui să aveți mereu telefonul la voi, iar numărul de urgențe să fie la apelări rapide), am sunat la poliție și am așteptat. După zece minute au venit și dânșii cu ochelari fumurii de soare, cu toate că afară soarele apunea. S-au dat jos din mașină, iar eu am reacționat întocmai ca o mamă disperată care se apăra pe sine și pe labradorul său. O avalanșă de cuvinte, fără legătură la prima vedere, îmi ieșeau din gâtlejul uscat. Cum a gesticula face parte din mine și nu este o noutate am început să-mi îndrept mâini lungi în stânga și în dreapta de parcă puteam reconstitui cumva întreaga acțiune. Dar... ghici! Ce au făcut domnii polițiști? Mi-au cerut buletinul și să... merg la Poliția Națională ca să depun plângere. Atât... Păi bun, atunci de ce v-am chemat? Nu să faceți ceva? Mă gândeam la... orice! Să sune la poartă și să-l mustreze, să-i dea un avertisment, iar, sau pur și simplu să-l taxeze pentru inconștiența și lipsa de bun simț de care domnul respectiv dă dovadă. Dar nu a fost așa. S-au rezumat la a-mi asculta povestea și cam atât, s-au suit în mașină și au pornit la drum. Ce ne-a rămas să facem? Să depunem plângere la ceilalți polițiști ca să fie treaba bună, costurile de drum, controlul la veterinar etc. să rămână în seama noastă, din nou.
Cum am ajuns în casă l-am analizat atent pe al meu ca să nu fie rănit, iar mai apoi am început documentarea despre subiect. Mâine urmează să dau cu subsemnatul și trebuie să fiu pregătită.
La sfârșitul zilei mi-au rămas două întrebări... Cum este mai bine? Să faci exerciții în parc pentru a-ți menține sănătatea echilibrată și să faci economii, dar să trăim mereu cu frica în sân și cu posibilitatea de a fi răniți la orice pas? Sau să mergem la sală unde plătim un abonament, dar măcar știm că nu vom alerga inutil să dăm declarații la sârșitul zilei?
Astea au fost întrebările, dar sufletul? Îmi este sfâșiat ca al oricărei mame, poate unii înțeleg, poate nu. Dar când îți vezi puiul prea bun, chiar și pentru un labrador, rănit și fără nicio putere de reacție, te doare... și încerci să acționezi ca atare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu