Generația z
De când te naști până când împlinești un sfert din viață, societatea în care trăim tot ne solicită diplome pentru absolvirea anumitor cicluri. Din experiența personală pot spune că din fașă am tot umblat prin instituțiile românești. Dacă tot fac parte din generația cu cheia la gât pot spune cu mâna pe inimă și fără niciun regret interior că fac parte dintre aceia care au stat și prin creși. Părinții mei, ocupați mai tot timpul m-au dat, credincioși și cu frica lui Dumnezeu, oamenilor ălora îngrozitori care promiteau că au grijă de odraslelor cât timp cei mari erau la slujbe.
Da! Îmi aduc aminte, totul, ca și cum a fost ieri. Stăteam în al treilea pat de la fereastră pe primul rând, în fața mesei pe care doamnele respective o foloseau pentru a-și întinde brânza pe pâine ca mai apoi să muște vesele din felii ținând triumfătoare ceapa în mâna dreaptă. Asta este prima mea amintire cu o instituție de stat, care vorba aia trebuia să meargă ca unsă, să fie un locaș curat și cu un personal bine pregătit să nu mai spun faptul că este prima și singura amintire pe care o am de la vârsta aia fragendă. Cum așa? Nu știu. Se pare nu prea poți să-ți alegi tu amintirile, ci rămân acolo stocate bine, într-un folder împrăfuit și îngălbenit de trecerea anilor.
Bineînțeles că nu am făcut doar un an-doi de grădiniță, ci trei, era ca și cum toți plecau la școală, iar eu rămâneam acolo, cred că de aici mi se și trage fobia asta de nu a sta într-un singur loc prea mult timp făcând același lucruri, over and over again. Amintiri drăguțe de la Grădinița cu numărul 25 din Constanța. Nu ști? Cum așa? E lângă Dacia, pac, gata, și-ai adus aminte? Acum totul este mult mai bine așa este? Doamna mea educatoare cu care am păstrat mult timp legătura după ce am părăsit insituția respectivă, la care am revenit într-o zi de vară când nimeni nu vedea cum m-am așezat în sala de curs proaspăt renovată pe care o consideram când eram pitică, o a doua casă. Smochinul de vis a vis în care mă urcam pe gard să mă-nfrupt cu bunătățile alea coapte suficient nu mai era acolo și nici banca mea mică cu scaun de fier.
Nimic din ce știam nu mai era la locul lui, de aceea m-am așezat pe noile scaune confortabile și am început să plâng, să eliberez din mine amintirile pe care le aveam acolo, tristețea anilor trecuți și îngrijorarea pentru faptul că eu mă făceam mare și odată cu trecerea anilor era musai să ști ce vei face mai târziu, care este pasul următor, ce te paște și cum să iei cele mai înțelepte decizii, pe care ghici ce, nu le iei, te cramponezi, chiar dacă analizezi totul cu un interes ridicat inima ta bate mai tare, te panichezi și ai stabilit decizia, chiar documentată fiind, tot de impuls suntem conduși, fie el și de 2%.
Cum am ieșit de pe ușa aia am deschis clanța unei lumi noi care mă aștepta la școala primară o minunăție, dar și copii răi intenționați cum sunt de altfel peste tot. Vorba aia din moși, strămoși, „fiecare pădure are buruienile ei”. De aici toate s-au ținut strâns legate într-un mod alert...
Timpul nu stă pe loc, nu așteaptă pe nimeni și cutremură totul în jurul lui. Rapiditatea cu care trece pe lângă noi și dezinteresul pe care îl are pentru îngrijorarea noastră îl face să fie și mai aspru, dur, greu de suportat.
Generala, liceul, de asemenea au trecut pe nesimțite. În total, opt ani, plini de emoții, cu examene, profesori și colegi noi. Liceul? Ști? Se spune că-n liceu ori ești popular, ori tocilar... păi eu nu am fost niciuna, nici alta. Eram fata care își vedea de treabă, fără să fie înfumurată chiar dacă așa se bârfea pe la colțuri. Cunoșteam suficientă lume, iar asta îmi era suficient chiar dacă eram invidiată pentru asta. Cel mai bine este să-ți vezi de treabă, să nu-ți pese de nimic din ce spun ceilalți care vorbesc urât și te trag în jos. Să-ți vezi de treabă, asta este cheia supraviețuirii într-un mediu toxic și când vine vorba de astfel de medii știu bine ce vorbesc!
Până acum căți ani au trecut de învățământ? 15? Da, cincisprezece sunt la mine, la care se mai adaugă anii superiori și fruntași ca suma totală să fie 20. Douăzeci de ani în care am tot învățat și învățat...dar după ce termini? Ce faci? Care îți este scopul în viață? Nu știi pentru că îți este neclar, confuz, începi să regreți faptul că ai pierdut atâta timp și nu de pomană, ci învățând ce au vrut alții, nu tu. Ce ți-a fost impus de școală.
Informații pe care nu ți le doreai, dar ele veneau, într-un mod continuu și te luptai constant să promovezi materiile respective. Așadar nu după un an, doi, după douăzeci de ani de lupte cu învățământul românesc ajungem să nu răzbatem în domeniul nostru sau să avem piedici pe cont propriu.
Da! Îmi aduc aminte, totul, ca și cum a fost ieri. Stăteam în al treilea pat de la fereastră pe primul rând, în fața mesei pe care doamnele respective o foloseau pentru a-și întinde brânza pe pâine ca mai apoi să muște vesele din felii ținând triumfătoare ceapa în mâna dreaptă. Asta este prima mea amintire cu o instituție de stat, care vorba aia trebuia să meargă ca unsă, să fie un locaș curat și cu un personal bine pregătit să nu mai spun faptul că este prima și singura amintire pe care o am de la vârsta aia fragendă. Cum așa? Nu știu. Se pare nu prea poți să-ți alegi tu amintirile, ci rămân acolo stocate bine, într-un folder împrăfuit și îngălbenit de trecerea anilor.
Bineînțeles că nu am făcut doar un an-doi de grădiniță, ci trei, era ca și cum toți plecau la școală, iar eu rămâneam acolo, cred că de aici mi se și trage fobia asta de nu a sta într-un singur loc prea mult timp făcând același lucruri, over and over again. Amintiri drăguțe de la Grădinița cu numărul 25 din Constanța. Nu ști? Cum așa? E lângă Dacia, pac, gata, și-ai adus aminte? Acum totul este mult mai bine așa este? Doamna mea educatoare cu care am păstrat mult timp legătura după ce am părăsit insituția respectivă, la care am revenit într-o zi de vară când nimeni nu vedea cum m-am așezat în sala de curs proaspăt renovată pe care o consideram când eram pitică, o a doua casă. Smochinul de vis a vis în care mă urcam pe gard să mă-nfrupt cu bunătățile alea coapte suficient nu mai era acolo și nici banca mea mică cu scaun de fier.
Nimic din ce știam nu mai era la locul lui, de aceea m-am așezat pe noile scaune confortabile și am început să plâng, să eliberez din mine amintirile pe care le aveam acolo, tristețea anilor trecuți și îngrijorarea pentru faptul că eu mă făceam mare și odată cu trecerea anilor era musai să ști ce vei face mai târziu, care este pasul următor, ce te paște și cum să iei cele mai înțelepte decizii, pe care ghici ce, nu le iei, te cramponezi, chiar dacă analizezi totul cu un interes ridicat inima ta bate mai tare, te panichezi și ai stabilit decizia, chiar documentată fiind, tot de impuls suntem conduși, fie el și de 2%.
Cum am ieșit de pe ușa aia am deschis clanța unei lumi noi care mă aștepta la școala primară o minunăție, dar și copii răi intenționați cum sunt de altfel peste tot. Vorba aia din moși, strămoși, „fiecare pădure are buruienile ei”. De aici toate s-au ținut strâns legate într-un mod alert...
Timpul nu stă pe loc, nu așteaptă pe nimeni și cutremură totul în jurul lui. Rapiditatea cu care trece pe lângă noi și dezinteresul pe care îl are pentru îngrijorarea noastră îl face să fie și mai aspru, dur, greu de suportat.
Generala, liceul, de asemenea au trecut pe nesimțite. În total, opt ani, plini de emoții, cu examene, profesori și colegi noi. Liceul? Ști? Se spune că-n liceu ori ești popular, ori tocilar... păi eu nu am fost niciuna, nici alta. Eram fata care își vedea de treabă, fără să fie înfumurată chiar dacă așa se bârfea pe la colțuri. Cunoșteam suficientă lume, iar asta îmi era suficient chiar dacă eram invidiată pentru asta. Cel mai bine este să-ți vezi de treabă, să nu-ți pese de nimic din ce spun ceilalți care vorbesc urât și te trag în jos. Să-ți vezi de treabă, asta este cheia supraviețuirii într-un mediu toxic și când vine vorba de astfel de medii știu bine ce vorbesc!
Până acum căți ani au trecut de învățământ? 15? Da, cincisprezece sunt la mine, la care se mai adaugă anii superiori și fruntași ca suma totală să fie 20. Douăzeci de ani în care am tot învățat și învățat...dar după ce termini? Ce faci? Care îți este scopul în viață? Nu știi pentru că îți este neclar, confuz, începi să regreți faptul că ai pierdut atâta timp și nu de pomană, ci învățând ce au vrut alții, nu tu. Ce ți-a fost impus de școală.
Informații pe care nu ți le doreai, dar ele veneau, într-un mod continuu și te luptai constant să promovezi materiile respective. Așadar nu după un an, doi, după douăzeci de ani de lupte cu învățământul românesc ajungem să nu răzbatem în domeniul nostru sau să avem piedici pe cont propriu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu